Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
Too much …………. can kill you?
În multe dintre lucrurile pe care le facem în viaţă e necesar să investim energie. Energie sub formă de entuziasm, pasiune, plăcere, învăţare, joacă, curiozitate, iubire şi bineînţeles energia de a ne trezi dimineaţa. În fiecare zi o parte dintre caracteristicile de mai sus vor fi la maxim iar altele nu.
Un lucru e sigur: Ai în fiecare zi o cantitate fixă de energie şi un număr mare de calităţi şi defecte pe care să le activezi şi să le ţii portdrapel. Da, atât calităţile cât şi defectele consumă energie. Un exemplu ar fi dezorganizarea – tendinţa de a amâna lucrurile până în ultima clipă, fapt ce îţi va aduce mari cantităţi de stress.
Ai un număr foarte mare de calităţi şi defecte pe care să le activezi si o cantitate limitată de energie.Tu poţi alege. E un lucru pe care voluntar sau involuntar îl face în fiecare zi. Asta se întâmplă în noi. Afară lucrurile sunt un pic altfel. Avem mulţi oameni în jur care sunt preocupaţi să-şi trăiască vieţile.
Ei toţi crează societatea. Iar atunci când se mişcă, gândesc, zâmbesc sau se încruntă ei crează presiunea socială. Long story short, presiunea socială este, a fost şi va fi. Vine cu lucruri bune, cu pasiune, curiozitate, entuziasm – virtuţi ( ca şi tine) sau vine cu tendinţa de a amâna lucrurile până în ultima clipă, cu lipsa pasiunii, plafonare, deprimare, minciună – vicii (ca şi tine). Ea acţionează asupra ta indiferent că pe strada ta e soare sau nu, indiferent că eşti deprimat sau plin de entuziasm, îndrăgostit sau îndurerat.
Presiunea socială e o formă de energie. Atunci când puterea presiunii sociale este prea mare poţi deveni deprimat, forţat să te retragi într-un colţ sau obligat să adopţi comportamente atitudini şi moduri de gândire care nu ţi se potrivesc. Felul în care faci faţă presiunii sociale e direct determinat de cantitatea de energie pe care o ai. Noi alegem în fiecare moment unde să ne investim banii, pe 13 negru sau pe 13 roşu.
Noi alegem mixul de atitudini şi sentimente pe care să folosim şi cât de mult să ne complicăm viaţa. În funcţie de sentimentele şi atitudinile pe care le pornim în noi vom fi disponibili la experienţe similare din exterior. Acum întreabă-te ieri sau alaltăieri în ce ţi-ai investit energia? din primul moment când ai deschis ochii şi până seara când ai adormit. Poţi să crezi că ai fost o persoană eficientă cu timpul, acţiunile, sentimentele – energia ta sau poţi şti sigur. E o mare diferenţă între a crede că ştii şi a avea dovezi că ştii. O foarte mare diferenţă pe care eu personal o numesc iluzia deciziei.
Acum, fii un manager al propriilor resurse cinstit şi eficient; al cantităţii limitate de energie pe care tu alegi cum o cheltui atât în strategia personală cât şi în strategia ta de a te raporta la presiunea socială. E aproape singurul mod de a reuşi. Fiecare virtutate şi fiecare viciu îţi va consuma sau fura energia dar şi fiecare toană a celor din jurul tău va face acelaşi lucru. Poţi ieşi din derivă doar atunci când foloseşti instrumentele corecte.
Completaţi întrebarea din titlu cu perechi de sentimente şi atitudini cum ar fi:
iubire/ură, bucurie/tristeţe, comunicare/închidere, generozitate/zgârcenie etc.
Iar răspunsul la întrebarea, din titlu, este ….. ?
Scris de :
Iulian Pavel
Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
Ce ne motiveaza?
Cand George, personajul chelios al lui Seinfeld, se entuziasmeaza afland ca studenta-pictorita care l-a caricaturizat il place, simtim si noi pentru cateva secunde relaxarea bine-meritata a increderii ca toata lumea poate fi iubita – pana si unul ca George. Insa starea de bine dureaza doar cateva secunde, pana Elaine adauga, “de altfel, tipa a spus ca nici nu o intereseaza felul in care arata un barbat”.
Previzibila reactia de dezumflare a lui George – nu mai este interesat de iubirea acelei domnite. Prefera sa continue sa creada despre el ca arata bine si sa revina la drama lui de barbat quasi-permanent rejectat.
Ce il motiveaza pe George sa actioneze asa de absurd incat sa refuze iubirea unei femei frumoase? Ceva mai important pentru el. Anxietatea ca s-ar putea alege cu persistenta convingere ca nu e un Fat-Frumos. Poate accepta sa fie urat de catre altii, dar nu ca e el urat.
Asta mi-a venit mie in gand cand am fost rugata sa scriu un articol despre ce ne motiveaza: ca toti suntem, macar putin, un fel de George. Imi pare rau, nu pot sa scriu ca la carte despre nevoi si motivare. Nu ma inspira nimic din nevoile definite a la FIRO, Maslow, sau nevoia de DRagostE versus nevoia de DReptatE, asa cum am invatat recent de la un mare specialist in programare neurolingvistica.
Poate ca nu ma pot concentra pe altceva din cauza felului in care imi duc viata. Eu cam toata ziua stau de vorba. E de vina nu doar meseria, ci si pofta de a palavragi la nesfarsit. Palavragesc in continuu cu mine, cu interlocutori invizibili si cu altii cat-de-cat reali. Evident, platesc un pret, acela de a ma stradui sa ii ascult. Asa am ajuns sa descopar frica.
Mi-e si frica sa o spun. Am descoperit ca poate cea mai tare motivare e frica – frica de noi insine. Ne bantuie obsesiv, pe fata sau ascuns, in motivele (formulate sau nu) pentru care actionam. George din Seinfeld este savuros pentru ca ii e frica sa se accepte asa cum este. Convingerea interioara ca suntem defecti ar putea ramane cu noi si cand persoana care ne iubeste dispare; ca si George, ne ferim sa muscam momeala unei astfel de ocazii.
Fiorul fricii de noi insine l-am simtit recent si pe (uneori) fierbintele facebook, la acei barbati care trimit doamnelor diverse gifts si inimioare, doar pentru ca astfel profilul lor cu 2000 de domnitze networkate sa fie prea-plin (in numele bunelor maniere care o determina pe domnitza sa raspunda la fel) de tot atatea inimioare inrozate (speram ca pe viitor si parfumate).
Ne e frica sa descoperim ca nu suntem Feti-Frumosi, asa ca orice feedback imbietor este bine-venit. Alegem o poza cool, mai cool decat suntem de fapt. “Ele” poate ca sunt grasutze, “ei” poate ca sunt fratii lui George, dar facebook-ul cel tolerant ne absolva de critici si ne da sansa pubertara de ne simti printese – sau printi.
Exagerez putin, evident. Dar, tot ascultand, am vazut frica de noi insine in multe feluri. Ne e frica sa nu se descopere ca suntem niste ratati. De aceea, inghitim un job care ne frustreaza. Ne e frica sa descoperim ca iubim pe cine nu trebuie. Alt motiv sa ne lasam hapaiti de munca. Ne e frica sa ne reamintim ca parintii au o casnicie nashpa si ca urmam noi la rand – de aceea ne agatam de o relatie rece, in care intimitatea s-a transformat in stressul responsabilitatilor si in competitia de dominare a partenerului. Ne e frica de iubirea anterioara, pe care am lasat-o nerezolvata inainte de a trece la iubirea prezenta, si care ne bantuie, conturandu-ne din cand in cand grimase false pe fata.
In management, se numeste sindromul imposturii. Marilor sefi le e frica sa nu se descopere ca de fapt “nu merita” pozitia in care au ajuns. Daca suntem prea draguti ne temem ca ceilalti vor profita, iar daca suntem prea tepuiti, ca suntem considerati prea duri. Ne e frica de feminitatea sau de masculinitatea din noi, ca doar nu e frumos ca un barbat sa planga ca o femeie si ca o doamna sa se comporte ca si cum ar fi puternica precum un domn.
Cel mai tare, ne e frica sa ramanem singuri. Caci atunci ne auzim mai bine fricile si descoperim cel mai tare ca nu suntem pregatiti sa ne facem fata noua insine. Aflam ca habar nu avem cum am putea sa punem in practica asertivitatea, daca suntem pasivi sau pasiv-agresivi; nici nu suntem asa capabili sa facem o schimbare, care ar insemna sa recunoastem ca gresim. Preferam sa vorbim cu altii – si astfel sa ne ascutim strategic argumentele si justificarile, preferam sa ne fibrozam in gesturi teribile, pe care acum ca maturi le putem si face, si justifica.
De fapt, suntem imperfecti si convalescenti, doar gesturile ne sunt teribile. Spun gesturi teribile nu pentru ca eu le pot judeca – ci din prisma a ceea ce ne-am promis in copilarie ca vom face sau nu. Poate ca pierdem din ce in ce mai multe, dar ne justificam din ce in ce mai bine: frica de a descoperi ca nu suntem asa de breji precum am sperat la inceput de drum ne motiveaza spre mai-nainte. Betivul depresiv bea pentru ca “i s-au dat motive”. Angajatul nu pleaca de la jobul actual pentru ca “are de intretinut o familie si nu poate sa riste”. Ne gasim motive bine impachetate si glossuite, cand de fapt ne e frica.
Evident, cu o astfel de motivatie nu putem spera ca devenim mai puternici sau fericiti. Frica de a ne vedea cum suntem, bine invaluita in norul confuz al justificarilor mature, e cadoul nostru atractiv pentru altii – manipulatorii nostri. Ei sunt cei care primesc cadoul, impreuna cu cei care inventeaza astfel de afaceri precum facebook-ul stiind ca povestea cu Hainele Imparatului e “still in place”, alaturi de manevratorii opiniei publice, de vanzatorii de vaccinuri pentru pandemii fantomatice, de recrutorii sau consultantii ca mine care descopera ca e nevoie de multe sedinte pentru a-l convinge pe celalalt sa se asculte pe el insusi. Dar cred ca cei mai mari beneficiari sunt unii din prietenii si dusmanii nostri, care castiga daca noi suntem ocupati sa ne pacalim mai bine.
Nu vreau sa vorbesc prea mult despre cei care ar putea profita, constient sau nu, de pe urma uneia dintre cele mai pregnante motivari umane. Sincer, intai nu am vrut sa accept rugamintea de a scrie un articol pe aceasta tema. Stiam ca nu o sa pot sa scriu despre acea mica parte de umanitate din noi, “qui salvandos salvas gratis”. Nu am cum, desi estetic ar da bine.
Ce frumos ar fi sa pot vorbi mai degraba despre felul in care suntem motivati de curajul de a fi autentici. Doar ca atunci n-ar mai fi nimic asa de special la terapeutul Carl Rogers, care nu face altceva decat sa sustina principii de acceptare calda si pretuire corecta a ta si a celuilalt. In nici un caz nu ar mai fi fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, pentru fondarea terapiei centrate pe persoana. Noi toti am fi niste mici rogerieni, care ne-am accepta defectele si calitatile ca pe singura realitate de calitate. Nu ne-am construi teorii mentale despre noi si despre altii, pentru a putea dormi linisti si pentru a simti ca putem merge mai departe.
Si tot astazi as mai fi putut spera ca, daca am mai primi sansa unei noi Marilyn Monroe a secolului XXI iar facebook-ul ar fi un sharing nefalsificat a ceea ce suntem, noua Norma Jeane Mortensen ar putea sa se dezvolte pentru a ramane in istorie nu doar ca sex-simbolul care face fericita o lume intreaga, ci mai ales ca iconul unei fericiri impartasite.
Scris de:
Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
Motivatia are legatura cu o schimbare
Imi place sa fiu motivat. Imi da o stare de bine, un scop, o senzatie de pace interioara. Vibrez, sunt concentrat, simt adrenalina. Vad un viitor, am o imagine clara asupra locului unde vreau sa ajung. Simt echilibrul dat de viteza cu care actionez pentru a-mi atinge tinta (asociez senzatia cu mersul pe bicicleta).
Simt ca scopurile sunt tangibile si stiu ce am de facut. Ma simt apreciat pentru ceea ce fac, pentru ca stiu ca telul propus este unul pozitiv, care transcende nevoile mele imediate. Am o misiune de indeplinit.
Sunt in cautarea motivatiei zi de zi, pentru ca e ca o nevoie, ceva ce ma face implinit si fericit. Cand sunt motivat, sistemul de recompense din creier functioneaza din plin.
Am observat ca, cel putin in cazul meu, motivatia are legatura cu o schimbare dramatica (cumpararea unei case care, intr-o prima faza, a reprezentat un stres imens – cu ce o platesc?) sau cu o oportunitate care ma atrage la nivel primar (nevoia de apreciere, control, evolutie personala).
Am fost extrem de motivat cand am constientizat ca trebuie sa fac ceva clar si concret pentru a obtine bani sa-mi platesc ratele, dar si cand am simtit ca este in putinta mea sa avansez in cariera. In ambele situatii totul depindea in cea mai mare parte doar de mine. Eram in competitie cu mine insumi, trebuia sa-mi demonstrez ca pot mai mult, ca evoluez, ca devin mai bun.
La polul opus, mi-am pierdut din elan imediat ce am atins un tel, pana cand am reusit sa-mi setez un alt obiectiv concret. Mi-am pierdut entuziasmul cand nu m-am simtit apreciat, cand am simtit ca lucrurile imi scapa de sub control, ca sunt factori mai puternici in joc decat cei pe care pot sa-i controlez. Dar am continuat sa lupt de fiecare data pentru ca, de fiecare data, la un moment dat, a aparut oportunitatea de a prelua iar controlul.
In spatele motivarii mai sunt si alti factori – i-as enunta in spectru larg ca fiind « lipsa unei palete largi de griji si probleme », adica un mediu care sa-mi permita sa fiu competitiv intr-un numar limitat de directii. In asta se inscriu echilibrul si sustinerea oferita de familie, o relatie stabila, un numar redus de probleme de rezolvat, definirea interna clara a unor obiective concrete pe termen scurt, succese imediate si dese. As mai adauga un mediu competitiv sanatos, care sa-mi ofere sansa de a demonstra ca sunt cel mai bun intr-un domeniu in care mi-am propus sa performez.
Concluzii ? Asemenea lucruri imi place sa aud la Mondays – experiente personale, relatari despre sine, lucruri care sa-mi starneaza imaginatia si nevoia de intelegere mai profunda a sinelui si a oamenilor in general.
PS : S-a atins la intalnirea de lunea ce tocmai a trecut, ideea de presiune sociala in cariera. Ne simtim obligati sa acceptam pozitii care nu ne reprezinta, care nu rezoneaza cu cine suntem noi, pentru niste avantaje materiale sau sociale imediate.
Cel mai concret exemplu in acest sens este acceptarea de catre persoane cu inclinatii tehnice a unor pozitii manageriale « de ochii lumii ». Aceste pozitii presupun responsabilitati mai mari decat am vrea sa acceptam, stres si, in final, nefericire. De ce ? Am postat pe blogul personal, mai demult, un articol pe aceasta tema (din pacate este in engleza): http://alexandrugris.blogspot.com/2009/06/why-become-manager.html
Scris de :
Alexandru Gris
Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
Învăţati, învăţaţi şi iar învăţaţi
Lenin a spus-o şi a zis-o bine. Eu aş mai adăuga un strop de curiozitate, entuziasm şi ceva distracţie la procesul de învăţare. Dar, oricare ar fi reţeta un lucru e clar:
Învăţatul continuu din cât mai multe surse este cheia. În viaţa fiecăruia vine un moment când începem să învăţăm soft skills aka dezvoltare personală. Şi începem să:
- - citim cărţi
- - mergem la seminarii, workshopuri, traininguri, s.a
- - ne întâlnim cu oameni pe care îi respectăm şi ne sunt modele
- - vizionăm filme şi ascultăm ‘casete’ pe subiect.
Dacă eşti serios în demersul tău de învăţare, cum ştii că ai rezultate? Pentru că ai citit o carte, ai vorbit cu un om, ai văzut un film, ai preluat 1,2,3 idei şi ai aplicat un procent, Mic sau Mare, din acea informaţie. Undeva pe drumul informare – punere în practică pot apărea necunoscute şi capcane pentru care nu eşti pregătit. Cum afli că ai întâlnit nişte probleme dacă în carte nu scrie despre ele, dacă nici prietenii, nici modelele pe care le respectăm nu ne-au avertizat?
Iată câteva dintre capcanele pe care eu le-am descoperit pe drumul meu de cunoaştere. Am participat la mai multe traininguri şi evenimente interactive de învăţare. M-am surprins la unul dintre aceste evenimente gândind: Eh, dar eu ştiu lucrurile acestea.. Partea interesantă e că informaţia prezentată la acel curs era complet nouă şi eram familiar doar cu câteva principii de bază nicidecum cu aplicaţiile ei.
Fiind un workshop de o săptămână în a doua zi, aceeaşi idee mi-a trecut prin minte şi am realizat că eram tentat să nu mai fiu atent la ce se discuta în sală. În mod clar era începutul unei atitudini deloc constructive. Am început să construiesc o listă cu probleme şi soluţii.
De atunci, de fiecare data când merg la astfel de evenimente pe lista ideilor şi opiniile d’a gata (gen: Hei, dar eu ştiu lucrurile acestea..) ideea aprinde un semnal de atenţie şi pot ieşi dintr-un patern de gândire neconstructiv.
În alt moment mi-am dat seama că într-o discuţie al cărei subiect mă pasiona, un prieten a prezentat o idee cu care nu eram de acord. Din nou, nu eram familiar cu punctul lui de vedere şi m-am fost surprins în punctul în care începeam să resping noua idee fără să o analizez, fără să caut să o înţeleg. Am mai trecut un patern, o capcană pe lista.
De atunci, cu toate ideile noi cu care vin în contact, indiferent cât de radicale sau diferite de ale mele sunt procedez în felul următor: le notez, cer referinţe, merg acasă, la bibliotecă întreb un prieten (cu experienţă în domeniu). Într-un cuvânt, caut informaţii şi abia pe urmă trag concluzii.
Sunt 2 lucruri simple, dintr-o listă mai lungă, cu 2 soluţii, aparent simple. Lucruri care pot fi oportunităţi reale de învăţare/dezvăţare sau nişte capcane, capcane/bucle închise pentru paşii noştri spre mai bine, paşii în dezvoltarea personală.
Apropos, aţi gândit cumva: Hei, mie nu mi se poate întampla, mie nu mi se întâmplă.. ?
Oare câte oportunităţi reale de învăţare putem pierde sau am pierdut datorită acestor paternuri care de multe ori le trecem sub tăcere?
Voi ce capcane aţi descoperit, la voi, la cei din jur şi ce soluţii aplicaţi?
Scris de:
Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
De ce ne trezim dimineata? Cateva concluzii
“De ce ne trezim dimineata? ” – Tema ultimei intalniri Mondays Business and Life Talks
Un scop in viata, o idee clara asupra motivelor pentru care traim pot fi o sursa majora de confort si incredere. Cunoscandu-te pe tine insuti suficient de bine pentru a-ti putea defini o misiune proprie ar fi o sursa viguroasa de fericire si implinire.
Oamenii au incercat inca de la inceputuri sa caute certitudini si sa-si defineasca ratiunea de a exista, acestea fiind chiar fundamentele pe care s-au construit credintele religioase. Unii au nevoie de un scop definit extern, altii il cauta prin introspectie. O data definit un tel, paleta de optiuni se reduce, se focalizeaza iar oamenii ar deveni mai fericiti. E bine? Avem cu totii nevoie de asaceva? Stim care este scopul nostru in viata?
In ce masura suntem flexibili, in ce masura ne schimbam scopul, de cate ori, ne face astamai fericiti, ce anume ne determina sa ne reorientam? Nu cred ca aceasta discutie poate fi purtata la nivel teoretic. Cred ca e nevoie de exemplificari, relatari personale, pareri subiective. Concluziile sunt greu de extras – sunt convins ca fiecare a plecat aseara de la Mondays cu alta idee.
Totusi, iata cateva elemente:
- Notiunea de lectie de viata
- Separarea intre scop si mobil
- Nu toti avem un scop definit clar, insa avem scopuri partiale, pe termen scurt si mediu, care se schimba in functie de context.
Cum definim scopul in viata? Pentru mine reprezinta senzatiile asociate cu “ziua normala perfecta”. Accentuez normala, pentru ca scopul e ceva ce trebuie trait zi de zi si nu poate fi asimilat cu ostare de vacanta, spre exemplu. Nu cred ca este corect sa asociem “misiunea” noastra cu activitatile legate de familie sau copii pentru ca este normal sa dorim sa ne petrecem timpul alaturi de cei dragi.
Scopul, misiunea pe acest pamant ar trebui sa fie mai curand asociat cu vocatia sau un talent aparte, si sa fie ceva extrem de personal si raportat doar la sine. Cred in continuare ca e important sa cunoastem prin introspectie cine suntem exact, sa incercam sa curatam viziunea despre “ziua normala perfecta” de elemente perturbatoare pentru a putea sa ajungem sa ne simtim, in final, impliniti.
Un mic exemplu de introspectie: o zi normala perfecta in care te joci cu cainele incurtea insorita a vilei personale. Suna idilic dar care sunt elementele importante si care sunt perturbatoare? Ce iti doresti defapt? Sa te joci – un spirit ludic, cainele – dragoste pentru animale,vila personala? Putem lua fiecare element si sa-l punem in alt context, un context in care celelalte 2 elemente sunt suprimate sau reduse la opus? Mai sunt fericit si implinit? Ce sacrificii sunt dispus sa fac pentru a ajunge la aceasta viziune?
Daca, spre exemplu,vila este cea care ma face fericit – sunt dispus sa petrec 16 ore pezi sa muncesc pentru a o obtine, riscand sa nu ajung niciodata sa ma joc pentru ca nu am timp? Daca este cainele, poate as putea sa renunt la vila si sa-mi caut fericirea intr-un mediu cu animale (medicina veterinara, asociatii de salvare a animalelor, etc.) Sunt dispus sa fac aceste sacrificii?
Complex 
Scris de :
Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
Ce anume faci pentru tine, astfel incat seara sa fii multumit si linistit ?
Aseara a fost a doua mea participare la Monday’s. Din ce in ce mai interesant, cu figuri noi( cel putin pentru mine), intalnire in care opinia iti este respectata, in care, chiar daca nu participi activ, este imposibil sa nu inveti din experientele celorlalti.
Tema a fost una incitanta, care a acaparat multe pareri, diferite intre ele, intrucat fiecare dintre noi, chiar daca nu avem ( inca) un scop bine definit pentru care ne trezim dimineata, macar ne consumam energia cautandu-l.
Discutia a inceput cu maniera in care privim scopul, cum este aranjata piramida valorilor in care credem, astfel incat sa atingem ce ne-am propus fiind relevate doua viziuni diferite, una care are la baza generalul, apoi focusandu-se pe particular, iar cealalta exact opusul.
De fapt, este vorba de chemarea cu care ne nastem. Si pe care trebuie s-o descoperim. Pentru ca, daca nu, pierdem timpul. Timp pretios. Foarte multi dintre noi se complac in situatia de a fi in aceeasi situatie, de comfort, pentru ca nu au de ales in acel moment, pentru ca isi urmeaza un ideal indus , din copilarie, de altii, ceea ce face situatia si mai dificila. Detaliile care au pigmentat intalnirea s-au referit apoi la situatii concrete, incercand sa gasim , poate explicatii mai adanci a ceea ce se ascunde in profunzimea fiecaruia dintre noi. In privinta aceasta, am descoperit cu mare bucurie doua concepte, cel de starter si cel de finisher.
Ceea ce m-a bucurat, de fapt, a fost faptul ca m-am regasit intr-unul din ele, astfel empatizand cu mai multe persoane din jur care se aflau in aceeasi situatie. Ceea ce a fost grozav din punctul meu de vedere, intrucat am descoperit ca nu sunt singura care uraste monotonia si care considera ca viata nu e un drum proiectat dinainte. Desigur ca mai exista si piedici, momente in care iti vine sa te afunzi intr-o pestera si sa nu iesi decat dupa cativa ani, precum a facut personajul principal din cartea “Parfumul”.
Insa, a fost mentionata teoria conform careia un moment critic din viata noastra trebuie depasit cu un gram de optimism, optimism pe care il gasim chiar in noi insine, luptand impotriva curentului si a parerilor sceptice din jurul nostru, pareri ce ne pot influenta destul de grav, hranindu- ne cu fricile celor din jur, acest lucru intamplandu-se daca ne aflam intr-un moment vulnerabil, ajungandu-se chiar la situatia de a deveni dependenti de cineva, ceva.
Situatia ideala ar fi ca fiecare dintre noi sa inceapa sa sondeze adanc in fiinta sa, sa-si raspunda intrebarii: tu, ce vrei sa faci in clipa aceasta? Si sa-si infrunte fricile.
De fapt, nu cred ca ar exista cineva care sa nu descopere macar o mica parte din potentialul sau, dar frica indusa de altii, sufocarea chemarii lui adevarate de catre dorintele celorlalti ( familia) ne fac sa stagnam. De fiecare data cand mi s-a cerut un sfat, raspunsul meu a fost: fa ce vrei…sau, tu ce vrei sa faci?
Ce anume faci pentru tine, astfel incat seara sa pui capul pe perna multumit si linistit, desi ziua nu a fost roz, ci mai degraba cenusie?
Deseori mi se spune ca sunt incapatanata, rebela, ba chiar am fost in situatia de a fi considerata boema. DA. Asta vreau sa fiu, asta vreau sa fac si asta voi face. Desi, in prezent ma simt incorsetata de reguli care ma sufoca. Eu nu vreau sa fac ceea ce trebuie sau ce fac altii. Mi s-a mai spus ca nu ma integrez. Acest fapt m-a luat prin surprindere, pentru ca eu stiam ca sunt o persoana adaptabila. Insa, circumstantele mi-au aratat ca m-am inselat. Intre timp, fortata de imprejurari, mi-am format un scut puternic ( poate prea puternic, uneori cu persoanele care nu merita acest lucru) si las greu pe ceilalti sa intre dincolo de linie.
Dar ma simt bine, ma simt bine cu mine , imi plac situatiile extreme, rasturnarile de situatie, desi acestea te pot bulversa intr-o asa maniera incat te schimba complet. Am renuntat la a mai polemiza cu ceillati, fapt ce mie imi consuma energie, acum incercand sa extrag chintesenta din ceea ce e in jurul meu. Ceea ce ma intereseaza pe mine, ceea ce ma face pe mine fericita. Poate sunt egoista. Poate. Mi s-a zis, dar nu ma mai simt vinovata. Asta simt si asta fac. Sunt egoista acum pentru ca mai tarziu sa am ce invata pe altii. Cum pot sa-i ajut pe ceillati daca nu am nimic de oferit? Deci, am invatat sa ascult. Cu ochii mari si cu urechile ciulite. Am invatat sa ma uit in ochii oamenilor si sa-i citesc, desi, ca un scut de aparare, acestia tind sa atace primii, pentru a nu fi ei la randul lor atacati. Pentru ca le este teama.
Deci, la intrebarea “ ce vrei sa faci?” , raspunsul meu e : fa ce vrei, inarmeaza-te cu ceea ce iti trebuie pentru a ajunge la acel nivel si nu renunta. Fa si tu precum personajul din “Micul print”, desi la prima vedere poate parea pueril. Dar te invata ceva esential, asta ca sa nu te retragi la prima picatura de ploaie: nu renunta. Viseaza. Nu te agata de trecut…pentru ca, daca faci asta, nu evoluezi, ci stagnezi. Diseci greselile trecutului, cand in prezent te asteapta alte si alte situatii cu care trebuie sa te confrunti. Am tinut minte o vorba a unui prieten drag, care, dupa un inceput nepotrivit de conversatie, mi-a zis asa: hai sa o luam de la inceput. Eu sunt C. Tu? …the best beginning ever…in my opinion.
Violeta Ieremie
Adaugat de Alex Huditan in categoria Perceptii
“O paleta larga de stari, sentimente, evenimente, amintiri”
Articolul de mai jos reprezinta continutul mailului pe care l-am primit de la Violeta, la rugamintea mea catre cei ce au participat la intalnirea de luni seara de a face cunoscute perceptiile lor in legatura cu Monday’s.
Alex Gavriliu
“In primul rand, tin sa-ti multumesc, intrucat, din cate am observat in jurul meu, sunt foarte putini oameni cu o deschidere totala spre nou, spre necunoscut, considerand ca treburile lor cotidiene sunt mult mai interesante decat ceea ar putea cunoaste daca si-ar rapi putin timp din ritmul lor, pentru a intra in universul celorlalti. Stii, cineva mi-a zis odata ca fiecare om reprezinta un univers.
O paleta larga de stari, sentimente, evenimente, amintiri, lucruri care i-au marcat si care stau la baza actiunilor lor din prezent. Si, mie cum imi place sa fac colectie nu de lucruri, ci de stari, mi-a placut foarte mult intalnirea de aseara. Deci, o sa ma mai vezi la Monday’s.
In acelasi timp, mi-a placut ca oamenii aflati in acel spatiu mic, dar primitor, pe langa faptul ca au incercat sa impartaseasca din ceea ce stiu ei cu altii, au incercat sa afle originea actiunilor pe care le intreprindem. Au mers in profunzime, incercand sa-si explice de ce facem ce facem, am incercat cu totii sa ne explicam lucruri, pe care le simtim, le percem, insa nu stim sa le denumim…pentru noi fac parte din fiinta noastra, insa pentru ceilalti sunt de neinteles, ei venind cu un alt bagaj de trairi, in alte circumstante.
Episodul cu calitatile necesare pentru un manager, ne poate ajuta pe toti, daca nu sa ajungem sefi, pentru ca nu ne-am nascut toti sa fim leaderi, sa ajungem sa ne evaluam seful…sa intelegem de ce ne spune un anumit lucru, sa-l determinam sa ne « dezvaluie » din taskurile sale, care pentru multi angajati raman un mister. El e sef si atat si da ordine.
Imi place sa privesc problema din mai multe perspective si de la mai multi oameni provenind din medii diferite, astfel avand capacitatea de a nu judeca, ci de afla circumstantele si ce i-au facut sa actioneze in acel fel, fara a judeca. Nu de putine ori am facut, sa zicem, « experimente » pe oameni…experimente e mult spus…dupa cum ai zis si tu, am o sete de a cunoaste, de a afla povesti, de a ajuta oamenii sa se inteleaga mai bine, de a ma hrani cu experientele lor, de a invata din greselile altora, fara sa neglijez , in acelasi stimp, ca trebuie sa am propriile mele greseli. Dar, cum nu le poti comite pe toate intr-o viata de om, mai furi de la altii .
As discuta cu Iulian ore intregi, si cred ca cu totii am avea curiozitati, intrucat este, la prima vedere, un izvor de cunostinte noi, care ne pot ajuta( pe noi, cei care suntem deschisi sa invatam si altceva si sa acceptam ca exista o explicatie pentru ce ni se intampla, in afara de aceea data de apropiati sau familie).
Trebuie sa-ti marturisesc ca a doua zi am mers la serviciu cu un suflu nou, cu o noua stare de spirit, pe care am impartasit-o si catorva colegi, dar pe care i-a lasat un pic rece….sau care au considerat ca efortul de a te deplasa TOCMAI pana in Floreasca este prea mare. Am ramas un pic dezamagita, desi am inceput sa nu mai am asteptari (prea mari) de la cei din jur, ci de la mine. Si nu le-am mai povestit ce am facut, intrucat nu imi place sa-mi irosesc timpul si ideile pe oameni care nu sunt dispusi sa asculte, sa fie interesati, sa fie open mind.
Mi-a mai placut usurinta cu care am interactionat intre noi, desi unii( ca mine ) erau pentru prima data acolo si inainte sa intru, am avut o oarecare retinere, nu stiam pe cine voi intalni, nu stiam cum ma voi integra, nu stiam peste ce fel de oameni voi da. Dar, am ajuns acasa atat de incarcata de energie pozitiva, incat…de-abia mi-a deschis apetitul.
In final, vreau inca o data sa-ti multumesc pentru deschidere, pentru faptul ca ne-ai dat ocazia ca intr-o seara banala, de iarna tarzie, sa brodam pe marginea unui subiect sau a mai multor subiecte care ne-au captat atentia si ne-au tinut treze simturile ( desi, ceaiul pt dormit isi cam facuse efectul asupra unora ).
O seara frumoasa in continuare !
Violeta Ieremie “
