23 Mai

0 comentarii

Adaugat de Alex Huditan in categoria De la Participanti

Multumiri calatorului din „Valea Seaca”

Întâlnirea mea cu Iulian Văcărean, la Planters Club&Lounge, a stat sub semnul providenţei numite „Monday’s”, o întâmplare facebook-iană pe care, cumva, i-o datorez lui Alex Gavriliu şi, mai apoi, lui Alex Hudiţan. Oricare ar fi fost, până la urmă, impulsul care m-a adus către o mână de oameni frumoşi, lecţia binelui şi a nerenunţării la vis, predată parcă temător şi cu o sfială când inocentă, când izbitor de realistă, m-a spart în bucăţii mii, m-a adunat cu grijă, m-a lipit şi m-a redat mie şi, îndrăznesc să sper, şi celorlalţi din jurul meu.

Poate că am început cu stângul la Monday’s. Venisem cu o stare de nelinişte şi încordare încât, sincer, nu mă mir de ce, ca un soldat disciplinat care mă credeam, primul lucru (după „Bună seara!”, desigur) pe care i l-am putut spune lui Iulian (şi, recunosc, nu ştiam nimic despre el!) a fost: „Unde trebuie să plătesc?”. Parcă presimţeam că aveam să aflu mai târziu că „binele nu se întâmplă fără bani … şi fără mulţi bani” sau că „un om care nu este dispus să umble la portofel atunci când are un vis, are doar o idee bună”.

Eu nu am visat să ajung să-l ascult pe Iulian, dar, trăgând linie după câteva ore pe care, treptat, le-am trăit cu bucuria jocurilor din copilărie, am înţeles:

– că putem să dăm viaţă celor mai frumoase poveşti ale sufletului nostru singuri, dar, mai ales, împreună;

– că puteam face mai mult, aşa cum Iulian avea grija de a-i aduce pe „ţiganii săi de la barăci” la şcoală, în fiecare dimineaţă, şi că, pe undeva, fiecare dintre noi avem o „Vale Seacă”, un univers al nostru, plin cu oameni cărora avem ce să le datorăm şi pe care nu trebuie să îi uităm niciodată;

– că avem o misiune de a duce mai departe binele pe care l-am primit, aşa cum îl simţim fiecare;

– că viaţa este o sumă de idealuri atinse, pentru îndeplinirea cărora însă trebuie să şi muncim disciplinat şi cu creionul pe hârtie – da, visele costă pasiune, dar şi timp şi bani;

– că şi un student la teologie a putut să îşi deschidă o cafenea în Regie, unde se găsea cea mai bună limonadă şi se ţeseau seri minunate în jurul poveştilor descântate de cafele;

– că oamenii din jurul tău trăiesc frumos doar atunci când începi cu adevărat să te iubeşti, să crezi în tine şi, mai mult, să simţi că tu poţi să trăieşti frumos;

– că, orice urme ai avea pe trupul tău, chiar înjumătăţit, fericirea se vede întâi de toate în lumina ochilor tăi;

– că a avea pe cineva „dincolo”, încredinţat fiind că este bine, aceasta te confruntă cu tine însuţi şi te ajută să faci „paşi”;

sau mi-am adus aminte:

– că şi eu am primit şnurul galben (de comandant de detaşament), iar asta m-a proiectat într-un soi de nostalgie al cărei timp mi-a deschis privirea şi sufletul;

– că nu este ruşinos să mă întreb „ce o să mă fac atunci când voi fi mare?” (deşi sunt mare, dar am încă atâtea de scos şi de prins în pământul meu);

– că „viaţa nu este numai aici şi acum”;

– că nu sunt singura care primeşte fiecare fulg de nea sau fiecare strop de ploaie care cade ca pe o binecuvântare a celor care nu mai sunt (doar aici şi acum!) într-o duioasă conversaţie;

– că, de cele mai multe ori, gesturile simple, mărunte, cărora, poate, nu le dăm nicio importanţă, sunt tocmai acelea care ne conturează fiinţa şi ne apropie de Iubire;

– că ne agităm într-un etern balansoar şi, atunci când avem calea deschisă spre a trăi, nu mai putem vedea;

– că, pentru a ajunge la împlinirea unui vis, schimbul pe care am fi obligaţi să-l facem cu viaţa nu este nici acela de a „călca pe cadavre”, nici să ne murdărim sufletele, în speranţa că, oricare ar fi metodele, oricum „dincolo” nu ne mai aşteaptă nimic;

– în mod paradoxal, uităm că, la acelaşi capăt de fir, viaţa şi moartea sunt, deopotrivă, forme ale unui vis; ele se întrepătrund, se atrag una pe cealaltă, se deschid şi se închid cu o repeziciune care îţi taie răsuflarea sau îţi umple golurile paşilor;

– că ar fi mai bine să ne creionăm cu sufletul viaţa, chiar dacă, pe alocuri, cartea este deja scrisă şi paginile ei trebuie răsfoite cu atenţie;

– că trebuie să ne asumăm totul, cu bune, cu rele, pentru că noi suntem pretutindeni, avem nevoie doar să ne ascultăm bine şi să pornim (sau să continuăm!) călătoria … trebuie să trăim!

Ioana Pădurariu


Leave a Reply