14 Martie

0 comentarii

Adaugat de Alex Huditan in categoria De la Participanti

Noi nu suntem trecutul nostru

În ultima vreme am simțit să lămuresc natura relațiilor din viața mea. Gândindu-mă la locul exact pe care îl au oamenii din viața în viața mea, am ajuns să deschid o discuție cu un bărbat pe care îl cunosc de 8 ani. N-am fost niciodată cu adevărat împreună. Dar nici doar prieteni.

Încercând să îmi dau seama ce simt și dorind să împărtășesc asta cu el, i-am spus că îl simt ca făcând parte din mine. De parcă prezența lui în viața mea și ceea ce este el, mă compune. I-am spus că simt de parcă l-am iubit dintotdeauna și pentru totdeauna. Ceea ce simțeam era foarte limpede. Și asta era exact ceea ce simțeam, ceea ce inima mea îmi spunea cu claritate.

Și totuși, după ce m-am uitat și mai atent în inima mea și am văzut ce e acolo, m-am reîntors la întrebarea pe care mi-o pusesem inițial. Cine era el în viața mea și ce rol joacă pentru mine în acest moment? Acest bărbat…

Discutând, n-am ajuns la nici o concluzie clară. El mi-a spus că nu putem fi doar prieteni pentru că mă iubește. Eu i-am spus că nici iubiți nu putem fi deoarece mi-a explicat că „statusul său mental” nu îi permite să se implice într-o relație, nu e pregătit pentru așa ceva.

Și lucrurile au rămas în aer.

Așa că a trebuit să mă uit din nou în inima mea și să mă întreb ce îmi doresc cu adevărat. Dacă el nu poate fi prietenul meu, iar eu nu pot fi iubita lui… înseamnă că nu avem loc unul în viața celuilalt. Și deci, e o poveste care trebuie încheiată. Pentru că eu îmi doresc să merg mai departe în viața mea.

Și atunci, cum rămâne cu faptul că el este o parte din mine, cum rămâne cu sentimentul că mă compune?

După ce mi-am pus întrebarea asta, mi-am adus aminte ce discutasem cu un alt prieten despre foste relații. Fără să fiu prea conștientă, i-am spus că atunci când o poveste se termină, ea este înlocuită cu altceva. El m-a contrazis, a zis că nu e vorba de o înlocuire, ci de o continuare. Că ceea ce a fost nu se șterge, ci doar mergi mai departe. Pe moment mi s-a părut că are dreptate.

Dar, acum îmi dau seama că, de fapt, înlocuirea exprimă mai mult adevăr despre o astfel de situație.

Am încercat să îmi imaginez o relație, o situație – un loc de muncă, dacă preferi – ca pe un drum. Mergem alături de cineva sau ne dezvoltăm prin prisma unui loc din muncă din punctul A până în punctul B. Apoi, acest drum se termină. Relația se încheie, pleci de la locul de muncă.

Ele te-au construit, te-au susținut, te-au condus, te-au adus până aici, unde ești acum. Le iei cu tine mai departe?

Nu.

Ele sunt ca niște mașini. Te ajută să te deplasezi de-a lungul vieții. Dar, la un moment dat, cobori din mașină și te urci în alta. Sau cobori din mașină și te urci în avion. Ceva s-a terminat și începe ceva nou. Prezentul nu poate conține tot trecutul. Tot ceea ce s-a întâmplat în trecut te-a adus până aici, dar prezentul nu este compus din trecut. Prezentul este o clipă nouă. Prezentul este o viață nouă.

Nu poți agăța toate mașinile pe care le-ai folosit de-a lungul vieții una în spatele celeilalte și să le tragi după tine tot restul vieții. Tu nu ești mașinile cu care ai mers. Singurul lucru pe care îl iei cu tine este deplasarea, drumul parcurs, devenirea ta.

Niciodată nu am avut suficient curaj să renunț la trecutul meu. M-am agățat de el și am crezut că eu sunt trecutul meu. Că toate lucrurile prin care am trecut mă compun. Așa cum am crezut că acest bărbat este parte din mine. De fapt, este parte din trecutul meu. Mi-a fost alături până acum, dar acum nu mai există un loc pe care îl poate ocupa.

Mereu am crezut că prezentul și trecutul meu sunt una și același lucru. Că prezentul nu poate exista fără trecut. Și, deci, am cărat în spatele meu multe cadavre. Ale unor oameni, situații. Am purtat în sufletul meu răni care poate că au fost și vindecate între timp, dar eu le consideram părți din mine. Cine aș putea fi eu în afara trecutului meu? Cine sunt eu dacă nu trecutul meu? Mintea mea nu reușea să mă vadă în afara trecutului meu. În loc să înțeleagă că eu sunt distanța parcursă, că sunt doar ceea ce am devenit, capacitățile și înțelegerea pe care le-am dobândit,  credeam că sunt suma mașinilor cu care am parcurs acest drum.

Totodată, am crezut că nu am decât ceea ce mi-a fost oferit de-a lungul timpului. Și că, deci, trebuie să mă reîntorc mereu (în mintea mea) în trecut pentru a-mi reaminti sau pentru a retrăi un moment în care ceva mi-a fost oferit, pentru a-l avea și în prezent.

Am crezut că depind de ceea ce au ceilalți să îmi ofere și că trebuie să aștept mereu să primesc, să fac în așa fel încât să primesc lucrurile de care am nevoie.

Azi însă am înțeles că nu mai trebuie să aștept nimic. Azi am înțeles că lucrurile care mi le doresc, de care am nevoie, le pot avea prin mine însămi, și nu prin altcineva. Când am înțeles asta, m-am simțit cu adevărat liberă.

M-am întrebat și mi-am propus să fiu sinceră 100% cu mine însămi… ce din trecutul meu îmi doresc să am și în prezent? Cu mențiunea că o persoană sau o situație trebuie luată cu totul, exact așa cum e, nu poți să iei doar lucrurile plăcute din ea și pe cele neplăcute să le ascunzi sau să le ignori.

Dacă nu aș avea nevoie de nimic sau dacă toate dorințele mele ar fi îndeplinite, dacă aș putea avea oricând tot ceea ce îmi doresc, ce din trecut mi-ar plăcea să continue să existe și în prezent?

Nimic.

Când am privit în față răspunsul ăsta, am simțit un puternic sentiment de asumare. Mă agățam de situații și de oameni din trecut doar pentru că nu credeam că pot avea cu adevărat tot ceea ce îmi doresc, în modul cel mai fericit, în prezent. Credeam că doar compromisul e o soluție. Nu credeam cu adevărat că pot avea tot ceea ce îmi doresc cu adevărat. Mă mulțumeam cu mai puțin, cu situații incomplete sau doar parțial plăcute deoarece atâta credeam că pot să am. Nu credeam că există mai mult.

Atunci mi-am dat seama că există un motiv foarte bun pentru care trecutul a fost inventat. Trecutul e ceva ce rămâne în urmă, ceva ce dispare, ce se duce. Ar fi groaznic dacă nu ar exista trecutul. Ce am fi făcut cu toate acele lucruri, situații, persoane care nu ne mai servesc dezvoltării în momentul prezent? Trecutul e urma pașilor tăi, pe care nu le poți culege să le cari cu tine în prezent. Trecutul e separarea de care avem nevoie pentru a putea înainta. Trecutul e doar un concept care ne ajută să ne organizăm și, astfel, să ne dezvoltăm.

Nu a fost niciodată menit să trăim și în prezent tot ce ni s-a întâmplat în trecut.

Înainte de a te elibera de trecut, însă, trebuie să te împaci cu el. Să înțelegi exact care a fost distanța parcursă cu acele mașini. Și ce natură a avut călătoria ta folosind acele mașini. Sau trenuri, avioane, vapoare, elicoptere, aripi.

Noi nu suntem trecutul nostru. Suntem doar ceea ce am devenit.

Mihaela Enache


Leave a Reply